Hmm…şcoala...

M-am gândit să scriu. Eu scriu. De ce? Pentru că mi se pare că sunt multe lucruri pe care vreau să le spun, păcat că nu am curaj. Acum întrebarea ar fi ce să scriu? Ce am eu atât de mult de spus? Păi să vedem, cititorule (dacă exişti), o să îţi prezint părerea mea despre...şcoală. De ce nu? Doar merg la şcoală de 11 ani, aud cuvântul şcoală de atâtea ori pe zi...ce să mai, şcoala e trendy!

Citind ultima frază mă apucă melancolia bine-cunoscută ce are ca impuls ultimii 11 ani de şcoală. În clasa I mi se părea că ,incă’ mai suntem ,ca pe vremuri’: aveam Abecedare primite de la alţi elevi, nu aveam calculatorul pe birou în cameră, aveam caiete cu liniuţe, nicidecum jocuri video despre ,cum să scriem corect!’. Aveam şi nu aveam, la fel ca acum, după 11 ani de frecat haine pe băncile şcolii şi irosit pasta pixului pe hârtia făcută prin omorârea naturii...aveam şi nu aveam deci...dar acum tindem să nu avem şi să nu avem: nu avem respect, nu avem toleranţă. Nu avem nici măcar curajul să fim doar noi. Avem doar o proastă idee despre cât de frumos e să fi ca starul acela pe care îl vedem pe ecranele televizoarelor noastre plate cu diagonala de prea mulţi centimetri.

Păi da, că acum nici manuale la şcoală nu mai avem. Acum le cumpărăm. Cumpărăm învăţătură. Şi de-ar fi atât de simplu! Reformulez: Ne străduim să cumpărăm învăţătura convenabilă din toată paleta de învăţături pe care ne-o oferă sistemul: exact, manualele alternative. Dar să privim si partea bună! Există ea? Desigur...mai multe manuale înseamnă mai multe edituri, înseamnă prin urmare o industrie dezvoltată a României. Care industire? Industria culturalizării în masă (în bancă, aş zice eu). Care Românie? România în care trăim...

Dar revenind la şcoală...amintirile năvălesc, parcă aş fi deschis robinetul, iar ele curg acum fără încetare. Îl opresc. Prima zi de şcoala. Prima banca, lângă catedră...eram curios ce înseamnă şcoala...

Prima zi în clasa a unsprezecea. Era veselie, ne revedeam colegii, dar si durere mare...observam cum trece timpul, se apropie bacu’. În clasă, aceleaşi feţe. Mai multe şuviţe şi păr vopsit...la fete. O atitudine ,cool’ manifestată prin poveştile nemuritoare din aceeaşi vacanţă mare, dar mereu mică. Manifestată prin cuvinte spuse parcă înecându-se. Îi aud cum s-au culturalizat...la sala de culturism...băieţii. Am crescut. Ne-am schimbat. Prea mult în rău. Unii zic ca puţin şi în bine.

Şcoală. Teme. Greu de făcut, când nu ai manual. Cum de ce nu ai? Lasă, nu mai contează că nu s-a găsit la librărie, nu mai contează nici că l-ai căutat şi la foştii elevi ai liceului...de ce ar mai conta acum că trebuie să îl cumperi din banii tăi? Ei...cum să conteze? Contează doar că trebuie să îl ai. Dacă nu îl ai, nu scrii tema. Şi dacă nu o scrii...? Atunci se întâmplă să întrebe profesorul în clasă cine a scris. Niciun răspuns. I-a mai rămas bietului profesor să întrebe şi cine nu a scris? Cu ameninţările de rigoare, desigur. Şi te ridici frumos în picioare, recunoşti că nu ai scris, înghiţi în sec şi laşi privirea în jos, să nu vezi colegii cum râd pe sub mustăcioarele de-abia rase sau pensate. Şi langă tine se ridică încă vre-o doi – trei, în aceeaşi situaţie. Şi primiţi cu toţii aceeaşi recompensă: Lucrare de control. Sau ,Test du Papier’, cum am scris pe foaia albă. Subiectele? Exact exerciţiile de la temă. Mulţumim, domnule profesor! De câte ori să vă amintim că anumite materii chiar nu prezintă interes pentru noi? Dar...aveţi şi puţină dreptate: trebuie să vă justificaţi cererea de mărire a salariului.

Noi plecăm mai departe, metodele învechite de a stabili o aşa-zisă relaţie cu elevii...rămân. La fel.. La fel şi dumneavoastră, cu bine!

Cristi Pietrăreanu

Comments (1) 11.06.2007. 23:23

casa bonita

Soarele se sparge într-o infinitate de nuanţe, arzându-i obrajii... Rob încearcă în zadar să îşi acopere chipul. Şapca îl face să asudeze. Simte cum firicelele de sare se amestecă în părul năclăit. E cald, iar amintirea ultimei guri de bere se topeşte în asfaltul moale. Oamenii îl înconjoară şi îl lovesc cu nepăsare. Ar vrea să pună mâna pe o bâtă şi să le distrugă feţele pline de mândrie. Nişte sclifosiţi nenorociţi, mârâie încă o dată. La naiba cu toată lumea asta!

Pipăie cu mâna dreaptă hârtia. Pare să îi ardă buzunarul. Îşi linge buzele uscate şi simte gustul amar care îi aleargă pe dinţi. Probabil că va începe să se descompună până când vor catadicsi să îl desprindă de pe caldarâm. Face un efort şi se prinde cu ambele mâini de prima treaptă metalică. E pe punctul de a aluneca, dar reuşeşte în ultimul moment să se agaţe mai bine. Scapă o înjurătură printre dinţi şi începe să urce. Simte cum scara încinsă îi arde palmele. Oare idioţii care au conceput-o nu s-au gândit şi la soare...? Trebuie să fii chiar ignorant ca să nu ţii cont nici măcar de chestia aia mare din vârful cerului...

În cele din urmă, priveliştea acoperişului i se oferă fără menajamente. Jegul domneşte autoritar. Probabil că femeia de serviciu a alunecat pe o coajă de banană mucegăită şi acum zace într-un salon obscen de curat. Pe bune, ar trebui să interzicem curăţenia excesivă, este pur şi simplu inuman faţă de cei care ştiu să aprecieze o doză sănătoasă de murdărie...

Scoate bileţelul şi îl plimbă dintr-o mână în alta. Nu are rost să îl mai citească. La naiba, îl ştie pe de rost. Degetele murdare i s-au impregnat pe hârtie. Probabil că sângele le va contura şi mai bine urmele. Aceste amprente, ultimele lui urme în această lume inutilă...

Aude foşnetul specific dimineţilor de vară târzie... Oamenii se trezesc parcă toropiţi, nevrând să se desprindă de aşternuturile răcoroase pentru a se arunca în mijlocul mulţimii nebune.

Se apropie de balustradă. Strada pare mică şi neînsemnată de la această înălţime. Intrarea în restaurant este măturată de doi mexicani foarte tineri. Probabil copii care lucrează la negru... Fir-ar să fie, ţara asta se duce de râpă! În curând o să ne conducă nenorociţii din ghetouri! La naiba cu legile lor infecte şi cu libertatea lor de exprimare. Cuvinte pompoase pentru atras prostimea...

Pune un pas pe balustradă. Sticla de votcă care pluteşte în stomacul lui se împleteşte cu ciroza şi dansează o salsa languroasă. Da, îmbrăţişarea morţii... Ar ieşi de-aici un film perfect pentru tâmpiţi. Probabil că toţi puştanii de 16, 17 ani ar veni şi şi-ar dedica viaţa împlinirii filosofiei sfertului de litru!

Se suie cu greutate pe balustradă. Acum că este atât de aproape de momentul final, totul i se pare mai simplu. Ah, ce-aş vrea să îi văd acum pe toţi, să le spun în faţă tot ceea ce aş fi putut să le spun pe parcursul anilor. Un pistol, câteva gloanţe şi o oportunitate, de atât aş fi avut nevoie. Dar niciodată nu am avut destui bani ca să îmi permit un pistol... Niciodată nu am avut destui bani.

Ce uşor e să mori. Singurul lucru pentru care nu ai nevoie de studii sau de lecţii. Să mori, pur şi simplu să te prăbuşeşti în gol, să faci încă un pas, pasul decisiv, pasul care poate transforma un ratat într-un subiect de maximă audienţă. Noul mileniu şi cele 5 minute de celebritate ale fiecăruia dintre noi, iată filosofia pe care a inaugurat-o primul sinucigaş. O moarte care poate transcede o existenţă ratată, sau de fapt, cuvintele nu mai au nicio valoare în cazul în care alegem să păşi..............
Bufnitura răsună însufleţind pentru câteva secunde aleea îngustă. Razele soarelui se reflectă jucăuş în sângele împrăştiat pe caldarâm... Casa Bonita, cel mai faimos restaurant din Denver, se pregăteşte să îşi deschidă porţile pentru cei ce vor să se bucure de magia mexicană.
Astăzi se serveşte friptură în sânge... Cu multe condimente... Pentru a înţelege cu adevărat ce frumoasă este viaţa...

Petre Fluieraşu

Comments (0) 20.05.2007. 00:02

Claxonul, înţelepciunea şi România!

Moto:
"am înţeles şi eu se pare în sfârşit
de ce i-aşa de zgomotoasă România mea
se cumpără maşini la nesfârşit
claxonu' a înlocuit cu totul mintea!"

Şi uite cum începe încă o zi de muncă, cugeta Pirpilică Popescu urcându-se în Dacia sa. Încă o zi de trudă pentru câteva sute de mii... Ei, dar asta e, noi am vrut revoluţie, noi suportăm!

Maşina iese din garajul improvizat sub copacul bătrân din faţa blocului gri şi intră în şirul de autoturisme care se scurge încet pe strada plină de gropi. Un Mercedes argintiu, un BMW albastru pal, un Ford roşu, toate hurducăindu-se prin gropile mari ce se cască de ani de zile în asfaltul vechi... Doar Dacia lui Pirpilică, iat-o, merge încet, bătrâneşte, dar lin...

Se opreşte la semafor. Cinci copii ai străzii năvălesc să-i spele geamurile. Îi goneşte cu brutalitate. Dar unul dintre cei 5 rămâne, încruntându-se de fiecare dată când Pirpilică îi arunca în faţă invective...
Fascinat de acest copil, care parcă sfida timpul, Popescu îl invită în maşină.
- Cum te numeşti?
- Numele meu este Inţeleptia... Inţeleptia Dumitru... M-am născut înainte ca toate astea să fi luat naştere... Eşti gata să vii cu mine într-o călătorie extraordinară?
- Da, răspunse Pirpilică luat prin surprindere... Dar unde, pe ce tărâm vom ajunge?
- Doar până-n colţ, răspunse candid fata... Acolo e un blocaj rutier.
Lăsând maşina în mijlocul traficului, cei doi se îndreptară spre colţul străzii...
- Acum te rog, vorbi fata, vezi, toţi şoferii claxonează în prostie... Du-te până la cel de-acolo, din Mercedesul acela, şi întreabă-l aşa: "De ce claxonezi?"!
Fără să ştie de ce, Pirpilică se duce să întrebe...
- Omule, de ce claxonezi?
- Păi cum de ce, ca să mă distrez... Hă, hă, hă...
Râsul acela îl paraliză pe Popescu...

La naiba, oamenii mor iar unii se distrează!

Din acea zi Pirpilică Popescu n-a mai apăsat pe butonul claxonului...

Petre Fluieraşu

Comments (0) 27.04.2007. 15:26

Tren(d)

Calatoria cu trenul, fie ea pe distante mici sau mari, planificata sau spontana (desi ma indoiesc ca se trezeste cineva dimineata devreme si isi zice, stand mandru in fata oglinzii: „astazi voi merge cu trenul" doar de dragul de a se intalni si negocia cu Nasul – adrenalina, ce mai! ), de „vacanta" sau de „serviciu", in tot cazul, este o peripetie.

Cum sa nu fie una? Nu voi insira aici statul la coada la ghiseu si vorbitul tafnos al casieritei (de ce nu este niciodata un casier?) sau conditiile din tren. Nu, nu are rost, le stim cu totii, iar grav este ca am inceput sa ne obisnuim cu ele.

„Aventura" vine insa de la ceilalti calatori, fiind extrem de imprevizibili unii, pe alocuri foarte veseli si trumentati altii, intr-un mediu atat de stramt cum este compartimentul.

Astfel, stand deloc comod pe scaunul tau, fara baterii la Mp3- player sau fara unul deloc (desi este rusinos acum sa Nu ai asa ceva, bunul simt te obliga sa iti cumperi), rasfoind cine stie ce revista, Re:publik este la moda (cu ascunzisul lor dupa neologiseme cu tot) printre „artisti", skateri si cei interesati de „urban", oferindu-le, e drept, o grafica/imagine originala,de Cosmo, Joy, CoolGirl nici nu mai vorbesc sau ziare ( Libertatea, AS, Bahmuteanca – cu ziarul ei ), integramele fiind obligatorii, poti afla, fara sa vrei bucati din viata oamenilor. Unele mai amuzante, altele deloc.

Cum sa razi atunci, cand sub un val de injuraturi sadea, rostite obligatoriu cu mult patos, cu „simtire", afli ca barbatul foarte rosu la fata ce fluiera printre dinti fetele pe coridor, este de fapt un fost boxeur ce a pierdut de curand niste meciuri importante, dar de care lui NU ii pasa, el ramanand oricum campion? Sau cand conductorul de tren ( care era de fapt o ea) incearca disperata sa ii verifice biletul de tren, dar nu reuseste din cauza cipupiturilor indiscrete?

Poti ramane uimit si de darnicia colegilor de compartiment. Daca stai linistit fara sa faci/sa citesti/sa aculti nimic esti luat in vizor. Ti se vor oferi imediat, dupa ce au fost rasfoite in prealabil, un Spy sau Ciao – reviste de „investigatie" a vietii vedetelor autohtone, PAPArazzi! Unde poti citi in cele chiar trei randuri din totalul de 24 de pagini cu care se lauda publicatia, restul fiind poze senzationale surprinse pe dupa garduri, tamberoane si chioscuri de ziare, cum nu se aseamana Andreea Marin cu Marin Andreea de la Surprize atunci cand nu este machiata- vai, ce diferenta! ( si cine face revista asta? coltul redactional nu este trecut, probabil s-au chinuit atat de mult cu propozitia despre AM, incat sa isi mai scrie numele sau sa se semneze ar fi fost un efort supraomenesc)

Si , iaca asa, dragii mosului, au trecut cele cinci ore!

Elena Cosmanescu

Comments (1) 01.02.2007. 21:30