Pledoarie pentru o şcoala ideală

Atunci când se vorbeşte despre şcoala, cuvântul care ar trebui să ne sintetizeze gândurile, trăirile, atitudinile, proiectele şi demersurile practice este responsabilitate. E un sentiment permanent care nu trebuie să-şi piardă din intensitate nici când este vorba despre profesori, nici când e vorba de elevi.

Am citit de curând un articol intitulat sugestiv „Ce pregătim? Elevul pentru scoală sau şcoala pentru elev?” E interesant şi descurajant, totodată, să constatăm cât de greu se în- telege faptul că e mai uşor să „ajustezi” şcoala, decât să „ajustezi” elevul. De ce, oare, se con- sideră atât de necesar ca scoala să-şi păstreze dreptul (regal) de a-şi încărca din ce în ce mai mult programele, de a multiplica informaţiile din manuale, lungindu-le în plus cu fel de fel de caiete tematice şi culegeri, de a mări si încorseta cu povara temelor absurde şi de a-i „şfichiui” pe bieţii elevi care ţin cu greu pasul cu viteza din ce în ce mai mare a locomotivei la care sunt înhămaţi? De ce trebuie pregătit elevul, iar şcoala nu trebuie să se pregătească în mod deosebit sau nu în direcţia cea bună?

Pe elev nu-l interesează nici cuvântul „tranziţie”, nici cuvântul „reformă”. Habar nu are că programele şcolare s-au modernizat. Simte însă că geme sub povara lor. Nici nu e impresionat că există manuale alternative pentru că alegerea nu-i aparţine.

Ceea ce are el de făcut e să înveţe şi să aibă deplină încredere în adulţii care se ocupă de tranziţie şi de reformă. Această încredere îl costă destul de scump. Il costă energia, bucuria, spontaneitatea, plăcerea de a deschide o carte; îl costă încrederea în şcoală.

Convingerea mea rămâne că o şcoală ideală e cea care promovează modelul lui „a învăţa să înveţi” pentru a şti „cum să te integrezi, să te perfecţionezi şi să te autodepăşeşti”, astfel încât să fie stimulate resursele creative, specifice fiecărui tânăr, încurajându-se studiul, căutarea, cercetarea, creaţia, autoeducaţia şi autoinstruirea.

Intr-o şcoală eficientă, profesorul ar trebui să realizeze o comunicare optimă, să manifeste un comportament empatic, să favorizeze schimbul de informaţii, să creeze un climat de lucru favorabil, o stare afectivă pozitivă, o relaţie permisivă care să încurajeze gândirea creativă a elevilor, apreciindu-le răspunsurile originale şi solicitându-i să facă propuneri nonconformiste.

Un climat deschis nu înseamna lipsa disciplinei! O atmosferă descătuşată de rigiditate, de stereotipii, nu reprezintă lipsa ordinii şi logicii. Profesorul nu mai e sursa directă de informaţie, actorul în rol principal,ci mediatorul între elev şi lumea înconjurătoare, cel care sprijină,îndrumă elevul în efortul său personal, în antrenarea în experienţe proprii.

Şcoala ideală are rolul decisiv în depistarea, formarea şi manifestarea aptitudinilor creatoare, asociind ideea de noutate cu termenul „valoare”. Invăţarea e considerată o relaţie de ajutor care exclude judecata şi se bazează pe încredere. Grija profesorului trebuie să fie aceea de a ajuta fără a impune. Prin evaluare, sporeşte calitatea învătării, stima de sine, spiritul autocritic si autoîncrederea elevilor, reuşindu-se transformarea creionului rosu (simbol al măiestriei dascălului) într-o baghetă magică a devenirii elevilor-parteneri. S-ar implini astfel îndemnul adresat de profesor discipolului său:
„Nu merge înaintea mea! / S-ar putea să nu te pot urma.
Nu merge în urma mea! / S-ar putea să nu te pot conduce.
Mergi alături de mine / Şi fii partenerul meu.”


Alina Popescu, Drobeta-Turnu-Severin

11.06.2007. 23:05