Încercare de a-l percepe pe celălalt

Cum adică la ce mă refer? Adică tu, om ce eşti, cum îl percepi pe un altul care îţi iese în cale? Prin simţuri, desigur. Dar cum anume? Dintr-o dată devii conştient de toate atributele lui senzitive? Probabil că nu. Şi au toate simţurile aceeaşi valoare pentru relaţia dintre cei doi? Puţin probabil.

Când te gândeşti la cineva, aproapte întotdeauna te gândeşti la felul în care acesta arată. E adevărat, nu? Gândeşte-te la colega ta de bancă, sau la vecinul de vis-a-vis. Primul mod în care percepi pe altcineva este vizual. Asta nu înseamnă în niciun fel că simţul acesta ar fi mai important decât celelalte. În fond, am văzut oameni pe care nu îi cunoaştem mai deloc: toţi cântăreţii şi actorii de televiziune. Dacă spun „Brad Pitt” sau „Woddy Allen” imediat îţi vine în minte un chip. Dar relaţia ta cu persoana respectivă este practic inexistentă (la nivelul experienţei personale, adică).

Un alt simţ folosit des în perceperea altora este auzul. Dacă îţi spun să îţi aduci aminte de educatoarea ta de la grădiniţă s-ar putea să nu îţi ştii prea bine chipul dânsei, însă există o şansa destul de bună să îi fi reţinut căldura din glas sau modulaţiile vocii atunci când vă sfătuia, sau preda, sau dojenea. Asta ne dă de înţeles faptul că auzul se succede de regulă simţului vizual (căci mai întâi ocheşti o fată frumoasă şi abia apoi o întrebi cum o cheamă) şi, mai important, acesta marchează o relaţie mai solidă cu cineva.

Bine-bine, dar poţi auzi glasul cuiva la radio sau TV, nu e nevoie să fii în aceeaşi încăpere cu acesta măcar. Ei bine, cu cât te apropii mai mult de cineva (şi prin „apropiere” ne referim, fireşte, la distanţă strict geometrică, măsurabilă) cu atât îi simţi mai bine mirosul, cu atât îl percepi mai bine cu simţul olfactiv. Poate de aceea unul dintre cele mai persistente amintiri în legătură cu prima domnişoară pe care o îndrăgeai platonic în clasele primare este parfumul ei. Şi poate tot din acelaşi motiv: dacă o domnişoară vine la întâlnire mirosind a ceapă sau a transpiraţie, atunci nu îţi mai prea pasă cum arată aceasta.

Ei, bine, şi după miros ce urmează? Gândeşte-te... Exact. Ştiai din prima că la asta vom ajunge. La simţul tactil. La căldura obrazului mamei, la îmbrăţişarea prietenilor când aveai nevoie, la hohotele de râs când te gâdila fratele tău în talpă, la nasul ei rece de iarna, la străzile colindate ţinându-vă de mână şi multe altele. Atunci când atingi pe cineva, distanţa dintre voi este zero. Atunci când ţii pe cineva în braţe de la distanţă nu se vede decât o singură siluetă.

Ne-am putea foarte bine opri aici fără să greşim foarte mult. Dar, în primul rând, anatomic, am pierde din vedere ultimul simţ al omului. Iar din punct de vedere al perceperii celuilalt, am uita chiar ceea ce era mai important – gustul. Sunt foarte puţine persoane despre care poţi spune ce gust au. Iar despre acelea poţi spune fără reţineri că le-ai perceput bine. Şi poate de aceea se zice că sărutul este mai intim decât actul sexual.

Nu continuăm. Intrăm în detalii intime şi, în fond, tu şi eu nici măcar nu ne-am văzut vreodată.

Sorin Dincea

Comments (0) 18.10.2007. 13:31

Mai întâi a fost urletul?

Un domn profesor tare hazliu ne spunea odată cum credea el că a apărut muzica la omul primitiv. Se făcea că omul nostru primitiv căra bolovani de colo-colo. Şi cum intra el odată cu un pietroi mare în peşteră, l-a scăpat şi acesta i-a căzut pe picior zdrobindu-i degetele. Acesta a început să urle ca o prostituată prinsă de poliţişti asupra faptului şi auzindu-şi ecoul venind dinspre peşteră a simţit pentru prima dată fiorii muzicali. El avea să fie primul care să compună muzică. O uvertură sau un sonet, ce o fi fost.

Sigur că este genul de chestie pe care te-ai aştepta să o vezi în desene animate, nu să auzi din gura unui om de 70+ ani spusă în faţa unei clasa a douăsprezecea, dar istorioara are totuşi un sens: noi considerăm că mai toate „descoperirile” din protoistorie au fost făcute din greşeală. Focul a venit de la un fulger care a dat într-un copac. Roata de la bolovanii care se rostogoleau de pe deal; şi tot aşa. Păi, cum vine asta? Toate la întâmplare?

Dar limbajul? Şi el tot din întâmplare a apărut? Ne-am ars şi cu nişte cuvinte înainte să învăţăm cum să le folosim? Sau cum s-a făcut trecerea de la limbajul nearticulat (urlete, răcnete, schelălăituri, grohăituri etc.) la cel articulat? Cum a apărut verbul? Cine s-a gândit să formuleze în propoziţii mai degrabă decât să arate cu degetul? I-a ieşit pe gură cuvântul din întâmplare sau a încercat unul şi a văzut că era bine?

Habar nu ştiu. Aflaţi şi ziceţi-mi şi mie.

Sorin Dincea

Comments (0) 11.06.2007. 22:58

La înghesuială

De la ziar, reviste până la canalele new media, blog-uri, multă lume scrie. Mulţi dintre cei care o fac, scriu despre lucrurile comune, banale, de zi cu zi. Dintre aceste întâmplări zilnice, mulţi (cu precădere cei din oraşe mari) scriu despre transport. În comun, evident. Adică, despre cum aşteaptă ei tramvaiul 4, troleul 69 sau cum metroul din Titan a venit după 16 minute – şi alte experienţe fermecătoare de acest gen!

Fireşte că şi eu sunt unul dintre ei, şi fireşte că despre asta este acest articol. (Altminteri de ce aş fi făcut introducerea asta?) Nici nu era greu să îţi dai seama din titlu că eu aici vorbesc despre înghesuiala imanentă transportului în comun românesc. Dar nu cea dinăuntrul autobuzelor şi metrourilor, ci cea de pe peron, când stai cuminte cu mâinile în buzunare, cu căştile în urechi şi eventual ţigara-n gură, uitându-te în stânga să vezi dacă vine şi în dreapta ca să vezi feţele tuturor celorlalţi uitându-se după el dacă vine.
Dar nu vine.
Iar atunci când vine (şi mă refer aici mai ales la orele de vârf, dar nu numai) începe distracţia. Coate-n burtă, călcat pe picioare, în picioare, îmbulzeală, frecare, cu miasmele de rigoare... Şi apoi se închid uşile. Lăsându-te ori înăuntru, la înghesuială, ori pe dinafară aşteptându-l pe următorul, să o iei de la capăt (în caz că nu ai fost suficient de gâscan ca să intri din prima).
Şi deşi de obicei mă vei auzi criticând proasta natură mioritică ce le propteşte copitele unora chiar în dreptul uşilor vagoanelor metroului, nelăsându-te să ieşi, deşi perorez atât de ades împotriva prostiei omeneşti caragialiene care te împiedică să vezi că dacă cei dinăuntrul autobuzului nu coboară, nici tu nu poţi urca, astăzi nu. Astăzi voi încerca să arunc mâţa moartă în curtea altcuiva.
În Paris nu există înghesuială la metrou. Nu aştepţi mai mult de 5 minute după el în staţie, iar fiecare loc pe peron unde se vor deschide uşile este semnalizat pe jos, aşa că oamenii nu se învârtesc când vine trenul ca găinile la eclipsă. În alte ţări autobuzul opreşte acolo unde este staţie – nu 10 metri mai la vale. Vreau să cred că dacă cineva de la compania (nenumită aici) de metrou s-ar gândi să pună măcar nişte sticker-e pe jos pentru a semnaliza locul unde se vor deschide uşile, lucrurile ar fi puţin altfel. Dacă autobuzele şi troleele ar opri în staţie, în acelaşi loc de fiecare dată, ne-am întoarce fiecare acasă cu mai puţine vânătăi în dreptul coastelor.

Aici nu e vorba despre „a fi mai europeni”, sau despre „uite ce nu face primăria x”. E vorba despre cum ajung din A în B fără să risc să îmi rup gâtul de fiecare dată. Pe de altă parte – unde ar mai fi farmecul atunci?

Sorin Dincea, Bucureşti

Comments (0) 20.05.2007. 00:15

Câte puţin despre spaţiu

Unul dintre adevărurile pe care le acceptăm de cele mai multe ori fără vreo reflecţie preliminară este afirmaţia „Trăim cu toţii în aceeaşi lume”. În limitele acestei viziuni foarte răspândite, pământul ne apare ca un balon umflat, legat, în care ne zbenguim noi toţi. Terra este ca o cameră de aşteptare în care nou-născuţii intră şi muribunzii ies. Totul e simplu – pace şi iubire.

Singura problemă este că (aproape din orice punct de vedere, ştiinţific sau pseudoştiinţific, începând din secolul al XX-lea) afirmaţia este falsă. Este un neadevăr. Nu trăim cu toţii în aceeaşi lume, nici pe departe. Tu nu trăieşti în aceeaşi lume nici cu copiii muritori de foame din Africa şi nici măcar în aceeaşi lume cu cele ale vecinilor tăi de garsonieră ale blocului turn. Nu vreau să cad în solipsisme sau filozofie, cuvântul cheie de reţinut aici este spaţiul. Iar acest spaţiu trebuie înţeles în sens aproape newtonian. Adică, ţărână. Loc. Zonă.

Continue reading Comments (0) 11.03.2007. 01:18

Primii paşi

Suntem în situaţia în care nu putem să nu trăim cu alţii. Orice ai face în ziua de azi, dai pe parcurs de numeroase alte persoane cu care intri în legătură, într-un fel sau altul. Nu putem să nu intrăm în legătură cu alţii, cu ceilalţi, aşadar. Chiar dacă refuzi orice fel de viaţă socială, chiar dacă nu ieşi din casă decât ca să iei pâine, tot intri în legătură cu alţii. Chiar dacă nu te uiţi la televizor, nu ai abonament radio şi nu citeşti ziarele, nu poţi să nu vezi posterele de pe stradă, nu poţi să nu auzi cearta vecinilor de deasupra, nu poţi să nu citeşti o carte, un pliant sau un manual de instrucţiuni din când în când. Don’t look now, but you’ve just communicated.

Suntem în situaţia în care nu putem să nu comunicăm cu alţii. Primele şcoli de gândire în domeniul comunicării, considerau aceasta un proces care are loc doar cu anumite condiţii – ştim cu toţii: emiţătorul, receptorul, mesaj, feedback şi intenţie. Şcolile mai recent apărute au scos latura intenţională din proces, au lărgit limitele impuse de vechea teorie, una dintre ele, Şcoala de la Palo Alto, susţinând chiar că totul este comunicare. Când te dai cu un parfum, comunici ceva celor cu care vei intra în contact. Când semnalizezi în maşină, comunici ceva participanţilor în trafic. Chiar când eşti prins cu tema neînvăţată şi nu eşti în stare să articulezi câteva cuvinte, tot comunici ceva învăţătoarei şi colegilor – ei ştiu imediat ce s-a întâmplat cu tine. Sau poate doar cred ei că ştiu...

Dacă nu putem să nu trăim împreună cu alţii (să con-vieţuim) şi nu putem să nu intrăm în legătură cu aceştia (să comunicăm), atunci ar trebui să ne asigurăm că relaţiile şi rapoartele care se stabilesc între noi, de orice fel ar fi acestea (politice, economice, sociale, religioase, etc.), să fie corecte şi bine întreţinute. Pentru aceasta avem nevoie de câteva reguli de bază, reguli subînţelese cel mai adesea în interacţionările noastre cotidiene, dar care atunci când sunt încălcate duc la neînţelegeri. Acesta este scopul Îndreptarului, să se asigure că noi ştim ceea ce zicem, cum zicem, cum ar putea fi interpretat de interlocutor, ce probleme ar putea să apară, Gogule, şi ce putem face pentru a le evita.

O primă regulă a comunicării ar fi ca ambii/toţi interlocutorii să fie disponibili să comunice. Nu poţi săruta o persoană cu forţa, şi nu vă lăsaţi păcăliţi, atunci când săruţi pe cineva comunici pe numeroase canale, iar semnificaţia lui poate varia considerabil. Atunci când încerci să comunici cu forţa, apar problemele. Există riscul ca celălalt să continue să se împotrivească: tu fugi cu pliantul după el, el grăbeşte pasul la rându-i. Există riscul ca dacă reuşeşti să comunici rezultatul să fie exact opusul din cauza insistenţelor: ea îţi răspunde la telefon după ce insişti de mai multe ori, dar nu acceptă să iasă în oraş, deoarece şi-a format deja o părere negativă despre tine. Se poate ajunge şi la mai rău, după câte ştim – să nu insistăm aici.

Dar disponibilitatea de a comunica nu este suficientă pentru a realiza actul comunicării. Sau mai bine spus, ea este necesară, dar nu suficientă. Dacă ai fi faţă în faţă cu un eschimos, unul autentic, nu unul de la Hollywood, nu prea văd cum te-ai putea înţelege cu el. Limba e out dintr-un foc. Nici pantomima nu ar prea veni în ajutor, căci nu ai ştii câte şi care semne sunt comune celor două culturi. Acesta este codul, şi este necesar ca participanţii să aibă un cod comun. Mai este necesar celor doi să aibă la dispoziţie un canal comun. Degeaba vrei să vorbeşti cu tatăl tău la telefon dacă bateria este descărcată. Degeaba încerci să îi explici verbal unei bătrâne care şi-a pierdut auzul că poate să ia locul tău în autobuz. Nu în ultimul rând, este nevoie de câteva norme care să gestioneze contextul, un fel de atribuire de roluri. Dacă în situaţia de faţă, aceasta în care stai cu ochii în ecran şi mâna pe mouse, comunicarea este unidimensională, eu comunic, tu receptezi (percepi, analizezi, critici, integrezi), nu aceleaşi reguli s-ar aplica chiar între noi doi la o şuetă la o cafea. Acolo ar vorbi când unul, când altul, am putea jongla cu subiectele de discuţie, am putea discuta fără restricţie la unele cuvinte (poate!) şi am avea la dispoziţie mai multe coduri şi canaluri.

Asupra acestor câteva prime reguli trebuie să existe acord. Dacă nu, nu avem de a face cu o comunicare sănătoasă, nu facem deloc viaţa mai uşoară, nici pentru noi, nici pentru cei din jur.

Sorin Dincea

Comments (0) 01.02.2007. 21:28