Iluzia puterii, sau o scurtă disertaţie asupra democraţiei

Omul modern nu mai are timp să trăiască. Paleta fiinţativă s-a extins, iar o experienţă de tip exhaustiv este astăzi imposibilă. În trecut puteai să aspiri la cunoaşterea supremă (evident, înţelegând supremul printr-o relativitate inerentă, ca o sumă a cunoştiinţelor acumulate până la acel moment istoric), însă astăzi, când ramificaţiile par nelimitate, un asemenea demers s-ar solda în mod cert cu un eşec. Miza noului mileniu este specializarea, concentrarea asupra unor

microaspecte existenţiale. Din păcate, consecinţa firească a acestui proces de diminuare a perspectivei este pierderea din vedere a multor alte aspecte fiinţative care pur şi simplu nu se încadrează esenţial în parametrii definitorii ai microuniversului construit aprioric. Oamenii nu mai ştiu să folosească oportunităţile care li se oferă pentru că şi-au stabilit un set de valori considerate imuabile. Ne temem de drumurile virgine, refuzăm să evadăm din universul paradigmatic care ne oferă confort.

Democraţia este sistemul politic aplicat astăzi de majoritatea statelor lumii. Însă democraţia reală nu ţine cont de multitudinea de idei coerente care ar trebui să definească sui generis acest sistem. Diferenţa dintre teorie şi practică este mare şi acest lucru ar trebui să ne pună serios pe gânduri atunci când este vorba despre viaţa noastră. Libertatea pe care democraţia o garantează este întradevăr imensă, însă lipsesc câteva elemente foarte importante. Avem dreptul să facem ceea ce vrem cu viaţa noastră, însă anumite opţiuni nu există. Lipsa oportunităţilor este o îngrădire a libertăţii, care nu poate până la urmă să fie redusă la o simplă alegere între nişte variante stabilite arbitrar. Nu mă refer aici la elementele fiinţative, la contextul social, pentru că acestea sunt aleatorii, guvernate de un haos existenţial imposibil de explicat şi de perceput. Acestea nu pot fi contestate, pentru că fac parte din firescul natural. Problema apare însă atunci când societatea, prin diferite mecanisme, reuşeşte să inducă individul în eroare, să îi ofere iluzia unei puteri inexistente. Atunci când oamenii cred că pot schimba ceva, deşi ritmul implacabil al societăţii nu poate fi tulburat, apare alienarea.

Indivizii vor să se implice în acţiuni care privesc comunitatea lor, indivizii simt nevoia unei participări active. Democraţia le oferă libertate, însă între anumite limite bine stabilite. Procesele sunt mai mult ca sigur subconştiente, iar manipulatorii nu realizează manipularea. Actorii au fost acaparaţi de piesă fără să realizeze asta şi acum au impresia unei libertăţi totale de decizie când de fapt replicile sunt construite artificial. Întreaga lume pare să joace o piesă de teatru şi sunt prea puţini cei care încearcă să spargă tiparele. Indivizii se mulţumesc cu această aparenţă şi nu mai încearcă să schimbe cu adevărat ceva. O lume care începe din ce în ce mai des să lâncezească într-un status quo malign fără ca măcar să realizeze asta este o tară serioasă a umanităţii.

Fundamentul politic al democraţiei este votul. Fiecare cetăţean are dreptul să voteze. Numeroase campanii subliniază importanţa fiecărui vot. Indivizii sunt convinşi de importanţa acţiunii şi atunci se rezumă la aceasta. Ei îşi fac datoria şi atât, nu încearcă să meargă mai departe, să creeze, să ofere o altă variantă. Democraţia îi face pe oameni să îşi dorească din ce în ce mai puţin. Libertatea există, însă ea nu este folosită. Ne amăgim cu iluzia unei eventuale puteri în loc să încercăm să schimbăm, în loc să încercăm să ne lăsăm amprenta asupra societăţii, în loc să încercăm să acumulăm cu adevărat acea putere. Singurul fundament al fiinţei umane este egoismul, care pare astăzi să se dilueze sub aspectul numeroaselor doctrine care îl combat. Democraţia le răpeşte indivizilor dorinţa de afirmare. Victoriile pe care le preţuiesc astăzi oamenii sunt de cele mai multe ori himere. Nu din cauza votului tău a pierdut candidatul X alegerile, nu din cauza ta se întâmplă tot ceea ce vezi la ştiri. Televizorul, societatea de consum, transformă individul într-un spectator care trăieşte cu impresia că este implicat. Victoriile colective nu aparţin cu adevărat decât liderilor, iniţiatorilor. Oamenii care se lasă purtaţi de curent nu vor învinge decât în închipurile lor, nu vor ieşi niciodată în faţă.

Democraţia este regimul ideal, pentru că până acum o variantă mai bună nu a existat, însă ea trebuie aplicată coerent. Libertatea teoretică este sterilă, nu poate să ofere perspective. Trebuie să luptăm dacă vrem să reuşim, trebuie să devenim activi, trebuie să acţionăm prin propriile noastre mijloace şi nu prin pârghiile false ale sistemelor. Nu prin exercitarea drepturilor fundamentale vom schimba lumea, nu prin plătirea taxelor vom intra în istorie. Lumea există şi în absenţa noastră şi doar noi putem să încercăm să schimbăm asta.

Să nu ne lăsăm amăgiţi de falsele victorii, să nu ne irosim anii complăcându-ne în mediocritate. Să devenim lideri, să încercăm să ne impunem propria viziune, să credem cu tărie în noi. Nu sistemul ne făureşte, ci noi trebuie să făurim sistemul. Nimic nu este imuabil, nu există certitudini, putem schimba lumea, putem fi noi înşine în fiecare moment. Omul trebuie să înveţe să îşi folosească înfiorătoarea putere care există în el. Doar astfel îşi poate împlini natura, doar astfel se poate desăvârşi fiinţativ.

Să învăţăm să acţionăm, să îi convingem pe cei din jurul nostru să acţioneze împreună cu noi. Doar astfel putem învinge, doar dacă ne transformăm în actori, doar dacă ne absolutizăm viziunea. Democraţia nu poate exista în absenţa liderilor, pentru că istoria trebuie făurită de cineva. Să nu ne mai lamentăm, să nu mai pretindem libertăţi absolute. În primul rând, să învăţăm să exploatăm la maximum libertatea pe care o avem deja şi pe care mult prea adesea o lăsăm să ne scape printre degete. Lumea aparţine celor îndrăzneţi, lumea aparţine celor puternici.

Petre Fluerasu

Comments (0) 01.09.2007. 05:54

nU.E.

Ne integrăm, ne dezintegrăm, ne reintegrăm. De fiecare dată în alt loc, în alt spaţiu, altă eră. România mea dragă, ţara atemporalităţii şi pământ al perpetuei modificări de dominaţie.

Mă gândesc la integrarea în Uniunea Europeană sau Comunitatea Europeană, cum vreţi domniile voastre să numiţi această structură politico-economică după care ne curg ochii privind la vest. Vestul de care vorbesc nu e “vestul sălbatic” şi nu e nici vestul pacifist, cu pâine şi sare, la care sperăm, ahtiaţi de bani şi de produse. Ni se deschid porţile la Împărăţia Raiului...atenţie, se deschid uşile! Năvăliţi cu toţii în grădina fără vize a Europei, cumpăraţi conserve de porc fără taxe, folosiţi drumurile europene cu maşinile europene, renunţaţi la simbolurile pe patru roţi ale provinciei mame şi renunţaţi cu toţii la muzica pretendentă la naţionalitate şi o să deveniţi peste noapte europeni. Da domnilor, într-o bună dimineaţă, când vă veţi ridica gingaşele căpşoare de pe pernele de puf pe care dormiţi şi o să mergeţi să vă spălaţi ochii umflaţi de vântul schimbării, iar în oglindă, când veţi privi, veţi constata că e prima zi din restul vieţii voastre în care sunteţi europeni. Europeni, da, cu ştampilă în fruntea vacii cu tot.

Ce trist că nu ştiţi totuşi ce înseamnă a fi cetăţean european...cu adevărat...

Ce o să faceţi când va trebui neapărat să mângâiaţi porcul după ureche ca să nu fie traumatizat înainte de a-i injecta nu-ştiu-ce substanţă letală care îi va induce starea de deces fără dureri sau frustrări? Sau când o să poarte vaca cerceluţi mai drăguţi decât nevasta care spală de zor vase în curte? Sau când nu o să mai aruncaţi gunoiul în faţa, respectiv în spatele blocului, că doar l-o ridica de acolo o femeie de serviciu mai îngăduitoare sau cel care o să intre cu picioarele în el când aleargă dimineaţa să prindă trolelul?

Astea sunt totuşi schimbări minore. Frumos va fi când, acelaşi român care acum priveşte cu ochii cât cepele la ipoteza de a migra în Franţa fără viză, să câştige acolo munţi de bani (a la Budai Deleanu), când, întors în ţară, o să întindă margarină produsă în parametrii U.E. pe pâine integrală. Românii cred că dacă au intrat in U.E. e ca şi cum ţi-ai cumpăra un frigider nou. Îl bagi în priză şi merge, chiar dacă i-ai citit sau nu regulamentul de funcţionare sau dacă tu esti murdar la propriu sau la figurat pe mâini sau dacă nu ştii să-ţi scrii numele.

Hai să emigrăm cu toţii în Congo. Sau în Zimbague. Sau într-o ţară cu multe banane şi cât mai apropiată de porţile magice ale Vestului....iiiiiihaaaa....

Cristian Pietrăreanu

Comments (0) 25.05.2007. 23:39

România, o ţară fără personalitate

Este trist să vezi cum un oraş, emblema unei ţări, este transformat peste noapte, cu vervă şi ardoare, într-un surogat, o emblemă a unei lumi ce pur şi simplu nu îşi are locul aici. Congresele se organizează este adevărat şi în alte ţări, şi în alte oraşe, însă acestea nu fac eforturile absurde pe care Bucureştiul le-a făcut în ansamblul său, pentru a găzdui la standarde "înalte", Summitul Francofoniei.

Încercând să salveze aparenţele care într-o lume raţională nu ar trebui să conteze, România arată per total, ca naţiune, ridicolă. Şi nu neapărat în ochii străinilor, pentru că, până la urmă, aceştia nu contează. Nu, România începe să pară ridicolă în ochii propriilor cetăţeni. Oamenii, care văd cum brusc, se găsesc bani, se găseşte interesul necesar, se munceşte noaptea, se sacrifică orice alte proiecte, pentru a impresiona, pentru a oferi o imagine falsă, care contrastează puternic cu evidenţa...

Probabil că pentru un demnitar străin, care va parcurge de câteva ori drumurile recondiţionate cu sârg din banii bugetarilor, călătoria va fi încântătoare. Între două discuţii inutile care se rezumă la o teoretizare banală a unor probleme grave, între două opriri la hotelurile şi restaurantele luxoase care "reprezintă" o ţară, poate va fi lăudată în câteva cuvinte şi organizarea care mai mult ca sigur se va ridica la "standardele europene"...

Cine mai are timp să parcurgă câţiva kilometri printr-un oraş paralizat, cine mai are timp să coboare din limuzină pentru a întreba oamenii dacă sunt de acord...? Cine mai are timp să se gândească în primul rând la populaţie, la cei ce înseamnă de fapt România...? Ca stat, aceasta din urmă există prin oameni, prin milioanele de locuitori care plătesc impozite şi au calitatea de cetăţeni. Restul, demnitarii, liderii, sunt doar indivizi cu rol organizatoric, subordonaţi intereselor generale, de care trebuie să ţină cont... Oamenii contează, cei care au ales au dreptul să beneficieze de alegerea lor...

Totul se impune. "Interesele de stat primează" este sintagma cea mai des întâlnită în aceste zile... Cum se face oare că interesele statului nu coincid cu interesele oamenilor...? Ar trebui să medităm asupra acestei probleme pentru că este realmente păcat să ne batem joc de locuitorii unui oraş, de oamenii care trăiesc aici, care suferă zilnic neajunsurile unor sisteme prost organizate, pentru câţiva demnitari care se plimbă din ţară în ţară discutând probleme "lingvistice"...

Mândrie?! Ar trebui să fim mândri atunci când se va putea circula şi la noi ca pe străzile marilor puteri spre al căror statut aspirăm obsesiv, ar trebui să fim mândri când vom putea asigura fiecărui cetăţean condiţiile minime de supravieţuire într-un mod satisfăcător.

Nu obsesia foştilor turnători, nu întrunirile strălucitoare, nu aplauze din partea străinilor, nu "fiţe", nu ifose princiare, ci acţiuni concrete, cu efecte evidente. România nu are de ce să urmeze exemplul celorlalţi, România are capacitatea de a face singură mult mai mult. Nu cu privirea în pământ, ci cu fruntea sus. Sinceritate, să prezentăm situaţia aşa cum este ea, nu să vopsim gardul în cele mai strălucitoare culori în timp ce casa se dărâmă!

Este ridicol să punem lumini în asflat, este ridicol să blocăm străzile pentru câteva coloane care ar putea, şi de fapt ar trebui, să aştepte în traficul pe care nimeni nu încearcă să îl fluidizeze. Ar trebui să prezentăm şi părţile care nu funcţionează optim, pentru că şi acestea sunt reale. Este trist să vorbim de întâlniri, de fast, de lumini, într-un oraş care se pierde la marginile sale într-un întuneric negru, de fum... Ar fi poate interesant de ştiut câte străzi s-ar fi putut asfalta cu banii aruncaţi pe nimicuri strălucitoare...? Ar fi interesant de ştiut dacă nu cumva şi limuzinele pot să oprească la semafor, ar fi interesant de ce sunt nişte oameni aleşi de popor atât de stresaţi în ceea ce priveşte siguranţa...?

Ar fi interesant de ştiut de ce pentru un congres se blochează o capitală când de exemplu, în Franţa, în fiecare an, vedem cum, cel puţin o dată, sute de ciclişti şi oficiali aşteaptă cuminţi să treacă întâi trenul care îi poartă spre destinaţie pe cetăţeni, adevăraţii stăpâni ai ţării...?! Ar fi, întradevăr, interesant...

Petre Fluierasu

Comments (0) 27.04.2007. 16:49

Internship-ul: o selecţie „reciprocă”

Internship-ul te ajută să acumulezi experienţă profesională încă din timpul studenţiei.Prin intermediul internship-ului poţi testa anumite funcţii într-o firmă înainte de a avea un job full time.

Stabileşte-ti obiectivele internship-ului:
1.Ce carieră vrei să urmezi?
Înternship-ul poate fi un instrument eficient atunci când începi să-ţi defineşti obiectivele în carieră.De exemplu, dacă urmezi Facultatea de Marketing şi eşti atras şi de publicitate sau relaţii publice, poţi opta pentru un internship în ambele domenii, pentru a vedea care ţi se potriveste cel mai bine.
2.De ce ai căuta un internship?
Sunt multiple motive pentru care să urmezi un internship. Poţi să-ţi dezvolţi noi abilităţi (de comunicare, lucru în echipă, organizatorice, de leader etc), să-ţi construieşti un network, să-ţi îmbogaţeşti C.V-ul şi cel mai important este construirea unei relaţii bune cu angajatorul, ceea ce poate conduce la o ofertă de job, atunci când îţi vei finaliza studiile.
3.În ce oraş vrei să urmezi internship-ul?
Dacă îţi doreşti un internship în timpul semestrului, este evident că trebuie să optezi pentru unul care să fie localizat cât mai aproape de facultate, dar pe timpul verii poţi opta pentru unul într-un alt oraş. 4.Iei în considerare atât un internship plătit, cât şi unul neplătit?
Ideal ar fi ca toate internship-urile să fie plătite, dar nu este întotdeauna aşa. Trebuie să-ţi pui întrebarea dacă îţi poţi permite un internship neplătit. Apoi, internship-urile în care eşti plătit tind să fie mai profesionale decât celălalte, dar solicită şi un efort mai mare din partea ta, fiindcă managerii acestor companii vor să obţină cât mai mult în schimbul banilor şi trainingului care ţi se oferă.

Continue reading Comments (0) 11.03.2007. 00:56